In cartea lui Lavie Tidhar, spre deosebire de majoritatea SF, viitorul evolueaza, e ceva temporar, supus schimbarii. Nu prezinta un viitor, ci un prezent ca si momentul acesta, care e doar un moment trecator si isi la randul lui asteapta viitorul. Nu am mai avut senzatia de viata cotidiana asa bine realizata intr-un SF.
Nu e atat un viitor spatial (desi oamenii au colonizat Sistemul Solar), cat un viitor cyber, in care toti oamenii au un nodul implementat pentru comunicare online.
Pune niste intrebari foarte faine, legate in special de religie: mai au oamenii nevoie de religie in viitor, unde totul se schimba rapid? au nevoie de experiente mistice, chiar daca designul lor e facut in laborator si le primesc in pastile? Au nevoie de zei, chiar daca acum ii pot construi? Mai scriu poezie? Dar robotii, au nevoie de o religie a lor?
Stilul – usor poetic. Sirop, dar tinut sub control.
A luat premiul Campbell + altele. Posibile motive incorecte pt care a luat premiul: cartea e plina de refugiati si de tot felul de natii. Autorul e totusi un evreu britanic caruia i-a placut sa se plimbe peste tot prin lume, asa ca mno, fie.
Cartea m-a pierdut spre sfarsit. Chestia ca ii reuseste asa bine viata de zi cu zi are un revers, cand te intrebi: bai, dar s-a intamplat ceva in cartea asta? Ca momentele de actiune sunt in trecut, e ca si cum ai vorbi de anul 2018 si te intorci sa spui cum a facut Intel primul procesor. in 1970 Interesant, dar in anul de care se ocupa nu prea se intampla decat maxim pregatirea pentru ceva.
Inteleg ca a scris mai intai mai multe povestiri, si le-a combinat aici. Nu e bine. Sunt prea multe idei si pe mine nu m-au prins decat 50% din ele. Daca erau separate puteam sa zic: asta nu mi-a placut, aia e foarte faina.
Se gaseste la:
https://nemira.ro/statia-centrala
Comentarii
Trimiteți un comentariu